Feed on
Posts
Comments

Articol publicat in: Personal


Auzisem recent de conceptul de “criz? de sfertul vie?ii”, un fel de brunch între ie?irea din adolescen?? ?i crizele serioase de mijlocul vie?ii. Este adev?rat, era într-un roman de citit în metrou ?i nu într-un tratat de psihologie ?i tocmai de aceea mi-am permis s? râd de el un pic, s? caut câteva simptome la prietenii mei ?i s? râd ?i de ei un pic ?i în final, când se terminau hohotele ?i mi se p?rea c? m? întristez, s? râd de mine ?i s? îmi spun cât de bine m? înscriu în cli?ee.

În schimb, BBC scrie ast?zi c? s-a devansat foarte mult vârsta la care începe “criza de mijlocul vie?ii”, astfel încât noile genera?ii încep s? î?i pun? fr?mânt?toarele întreb?ri de “cine sunt eu? ?i oare nu mi-am gre?it scopul în via???” de undeva de la vârsta de 30 de ani. Da, 30 de ani este noua “vârst? mijlocie”. Ceea ce este absolut înfior?tor pentru oamenii ca mine care neag? cu disperare c? la 30 de ani nu mai sunt tineri.

Cli?eul jurnalistic m? face s? zic c? e normal s? se întâmple asta în secolul vitezei. Dac? ?tirile de ieri se afl? tot ieri ?i nu în edi?ia de diminea?? a ziarului, dac? înscrierea la doctorat este o decizie care se ia la 24 de ani, dac? nu e?ti atent timp de trei ore pe Facebook ?i afli c? tocmai ai pierdut discu?ia secolului, poate e firesc ca problemele care ap?reau mai târziu s?-?i fac? sim?it? prezen?a mai devreme.

Dar am impresia c? e mai mult de-atât. Nu ?tiu cum s-a întâmplat, dar presiunea de a deveni Cineva s-a transformat dintr-o aspira?ie ?i un plan pe termen lung într-un imperativ ?i în “ceva ce trebuie demonstrat” cât mai repede.

Unele lucruri sunt ca dintotdeauna: de exemplu, vecinii care te întreab? “?i tu când te c?s?tore?ti?” în loc s? î?i spun? “bun? ziua”. Cu varianta “?i pe când unul mic?”, imediat dup? ce te-ai c?s?torit.

Altele s-au mai rafinat ?i s-au mai devansat. Sunt stabilite limite social-acceptabile de vârst? pân? la care trebuie s? ai o ma?in? sau un apartament. Exist? un deadline pân? la care po?i s? te joci de-a munca ?i de-a descoperitul, pentru c? apoi începi s? fii întrebat “?i câ?i oameni ai în subordine?” sau denumirea func?iei tale trebuie neap?rat s? cuprind? un anglicism gen “manager” sau “executive”. Nu mai vorbim de imperativul de a produce a avea salarii cât clasa de mijloc american? sau, pentru cei mai academici, de a avea publicate câteva lucr?ri de referin?? pe un domeniu pe care deja trebuie s? fii recunoscut ca expert ?i eventual invitat s? iei cuvântul la câteva conferin?e pe tema ta.

Cunosc oameni care, pu?in trecu?i de 25 de ani, se sim?eau deja rata?i. Cunosc oameni chinui?i de faptul c? nu au un apartament al lor înainte de 30 de ani. Ca s? nu îi mai men?ionez pe cei pe care sufer? din dragoste ?i au impresia c? ?i-au ratat ultima ?ans? de fericire. Am ?i prieteni speria?i c? înc? nu au realizat nimic care s? scuture din temelii domeniul pe care îl urmeaz?, prieteni care se tem c? ?i-au ratat cu totul cariera ?i nu mai v?d nici o cale de întoarcere din punctul în care sunt. ?i m? cunosc, desigur, ?i pe mine, înfrigurat? de “schimbarea prefixului” cu o list? de “lucruri pe care vreau s? le fac pân? la 30 de ani” ?i pe care numai nu scrie c? “vreau s? schimb lumea cu totul”. ?i dup? ce ne stabilim toate obiectivele acestea, tr?im însp?imânta?i c? nu le putem îndeplini.

Dar uneori, ca în cazul citirii acestui articol, pot s? m? dau doi pa?i mai în spate ?i s? m? întreb: cine ne gr?be?te? În ce catastif este trecut termenul limit? pân? la care trebuie s? afli exact cine e?ti, ce trebuie s? faci în via?? ?i s? fii cu obiectivele îndeplinite pe jum?tate?

Când simt nevoia c? am nevoie de un pic de perspectiv?, îmi aduc aminte despre un copil de ?apte ani, intervievat la ?tiri, care a declarat din to?i pl?mânii “în VIA?A MEA nu am mai v?zut a?a ceva”.

Leave a Reply

(insereaza codul din stanga)
Weblog

Toate drepturile rezervate Weblog.ro

X