maddish

Sunt o ascultătoare îngrozitoare.

Îmi lipseşte, în primul rând, talentul esenţial de a tăcea.

Apoi, când sunt contrazisă, mă simt atacată. Când sunt iubită, mă simt neînţeleasă. Când sunt înconjurată de tăcere, intru în panică. Când cineva încearcă să mi se confeseze, găsesc o modalitate să interpretez vorbele ca fiind despre mine.

Dar cel mai superlativ-relativ îngrozitoare sunt atunci când oamenii din jurul meu sunt răniţi. Atunci când îi doare foarte tare şi se simt atacaţi, neînţeleşi, nedreptăţiţi, nevaloroşi, neiubiţi şi ar vrea să-mi spună şi mie cât de urâtă este viaţa, fix atunci, nu pot decât să le vorbesc şi să le zic lucruri pe care nu vor să le audă: cât sunt de minunaţi, de talentaţi, de iubiţi, de luminoşi, de calzi. Îmi vine să le fac liste nesfârşite cu bumbişori şi argumente pentru care sunt cel mai frumos cadou pentru noi, pământenii; să le vorbesc despre ce frumoşi sunt când sunt fericiţi, ce interesante ies toate lucrurile pe care le fac cu suflet, ce suflete înfricoşate sunt oamenii care îi resping.Este ca şi cum i-aş privi din altă parte, de unde toată zbaterea şi suferinţa nu are nici un sens.

De obicei, nu reuşesc să ajung nici măcar până la bumbişorul numărul trei. E normal. Oamenii nu voiau decât să fie ascultaţi.

Şi atunci, nu-mi rămâne decât să-mi întind pe faţă un zâmbesc nedumerit şi să privesc, stupefiată, cum cele mai luminoase lumini se cred nişte pete de murdărie. "Blegi", cum ar zice o prietenă de-a mea care are întotdeauna dreptate.

Mai puţin când sunt tristă şi vine la mine şi îmi zice că sunt bleguţă.