copiii de aur si noi, restul
17 August 2008 de maddish
Azi, cand o gimnasta din Brazilia facea piruete la sol, una din comentatoare remarca cu o mirare subinteleasa:
"a inceput gimnastica de performanta ABIA la 12 ani. (pauza scurta, in care totusi am putut vedea in fata ochilor lista cu lucrurile pe care le faceam eu la 12 ani) tarziu. foarte tarziu"
Stupefactie si din partea mea, dar in sens invers. ASTA a fost viata ei de la 12 ani?
Dupa un pic de research am aflat ca daca vrei sa ai vreo sansa in gimnastica, trebuie sa incepi cam de pe la patru ani. Ca Sandra Izbasa (lista lucrurilor pe care le faceam la patru ani nu exista, pentru ca nici macar nu cred ca am amintiri de atunci).
Da, jocurile olimpice sunt o ocazie minunata de a ma simti inferiora. As putea constata, de exemplu, ca Michael Phelps are 23 de ani. Despre el, New York Times scrie azi ca daca Michael Phelps ar fi fost o tara, ar fi ocupat locul patru in clasamentul medaliilor de aur de la Beijing.
Ma bucur totusi ca nu am opt medalii de aur la gat. Pana la urma, cat a fost alegerea copiilor sa faca sport de performanta inainte sa stie tabla inmultirii? Una din fetele de la sol era fiica a doi campioni rusi la gimanstica; ce alegere de viata i s-a dat? Imi inchipui ca a fost nascuta direct printr-un triplu surub sau ceva pe-acolo.
Ma declar extrem de fericita ca la 12 ani faceam urmatoarele:
Lista:
- Am luat prima nota de 4 la romana
- Stiam sa fac cacao cu lapte de una singura
- Eram indragostita de un baiat cu pistrui care se inrosea usor
- La voley dadeam 75% din serve pe alaturi
- Am dat bir cu fugitii de la primul examen de nu-stiu-ce-centura la karate
- Stiam sa ma dau peste cap la batatorul de covoare din fata blocului
- Eram printre putinele care nu se pierdea in pasii de la Zorba Grecul
- Suspinam dupa vocea frumoasa a lui Marius Voicescu de la Radio Vox T
- Am citit Pe aripile vantului si am plans cand a murit Bonnie
- Am fost in tabara la Navodari si m-am taiat peste tot in scoici
Lista lucurilor pe care le fac azi nu e foarte diferita, dar sunt fericita cu fiecare bumbisor din ea.
ni se rupă oasele în fiecare zi, să ni se taseze vertebrele, să
plângem, să ni se rupă palmele, să concurăm cu durere. Dar chiar dacă
facem sacrificii, merită osteneala. Diferenţa dintre mine şi o persoană
oarecare este că ea nu are aceleaşi satisfacţii pe care le pot avea eu.
N-aş fi putut fi eu însămi fără gimnastică. Nu aş fi putut fi doar o
fată care merge la şcoală şi se întoarce acasă. "
Asta cu agatatul de batatorul de covoare din fata blocului cred ca era un fel de sport local. Ca sa nu uitam de 7 pietre, dovleceii si tarile.
[Reply]
nu mi-as da copilaria nici pe o mie de medalii de aur. dar la urma urmei asta e alegerea fiecarui copil (sau mai degraba fiecarui parinte). si eu ma declar pe deplin fericita ca am facut la 12 ani ce face un copil obisnuit si ma mai declar pe deplin fericita ca la anii mei nu sunt iesita "la pensie" (asta apropo de ABIA la 12 ani).
[Reply]
-am luat premiul I "cu coronita" (vai de capu meu)
- am inventat THE GAME (tre’ sa scriu odata despre the game)
-plangeam si io dupa unu, n-avea pistrui, da avea carlionti negri si frumosi
-am inceput sa scriu "un roman"
- ma jucam pe HC de il lua mama naibii impreuna cu Anca
-cred ca am fumat prima tigara (nu mai stiu dak aveam 12 sau 13)
mda, totally not interesting, da nu le-as schimba pe gimnastica. Asta nu ma impiedica sa fiu impresionata insa de ambitia pe care o au fetele astea. Pentru ca zic io, pe la 4-5 ani te mai prostesc parintii, da de la 12 incolo e oarecum alegerea ta sa continui sau nu. Stii tu, "nuuu" urile alea de pubertate. Chiar si impotriva unei familii de gimnasti (poate mai ales impotriva
[Reply]