maddish

AMR: 21 de zile până la începerea anului universitar. Nu am să vă obosesc cu povestirea primei mele zile de facultate (oricum erau “alte vremuri, pe vremea mea”), dar pentru că acuşi împlinesc o venerabilă vârstă îmi permit, iată, să mă aşez pe tronul înalt al înţelepciunii şi să dau sfaturi. De fapt, nu e chiar vorba despre sfaturi, ci despre lucruri pe care mi-ar fi plăcut să le fi ştiut şi să le fi pus în practică din prima zi de studenţie.

Greşelile sunt la fel de bune ca reuşitele

Sunt cunoscută ca o persoană care dă rateuri şi face boacăne, iar în timpul studenţiei fiecare greşeală era un coşmar. Nu îmi plăcea să fiu prinsă pe picior greşit, dar atitudinea asta este, credeţi-mă, o mare durere de cap. Ştiţi reclama de la Omo cu “murdăria este bună”? În studenţie, greşelile sunt bune. Mai târziu sunt un lux: aici nimeni nu vă concediază când nu aveţi răspunsul corect sau atunci când ceva vă depăşeşte.

Tot ce zboară se mănâncă

Nu am fost niciodată o fană a bufeturilor de ” all you can eat “, dar e o atitudine sănătoasă pentru studenţie. Cu excepţia faptului că nu este vorba despre mâncare, ci despre experienţe. Închipuiţi-vă studenţia ca o masă imensă, bogată în tot felul de specialităţi, de pe diverse continente, mai mult sau mai puţin condimentate, deserturi , băuturi, aperitive şi câteva chestii despre care nu ştiţi sigur dacă se mănâncă sau nu. Acestea sunt direcţiile pe care le puteţi lua în carieră, unele mai previzibile, altele total necaracteristice vouă şi experienţe care vă pot ajuta să ajungeţi acolo. Studenţia este momentul în care puteţi gusta câte puţin din fiecare, pentru a descoperi ce vă place să faceţi în viaţă cu adevărat. Poate fi tentant să rămâi la domeniul pe care eşti deja bun, însă vă sfătuiesc să încercaţi şi altceva. Trageţi aer în piept, amintiţi-vă sfatul nr.1, greşiţi şi s-ar putea să descoperiţi rapid un domeniu în care sunteţi chiar şi mai buni.

Nu fi meseriaș

Toată studenția, am fost trimisă ori în colțul albastru, ori în cel roșu. Oamenii de lângă mine m-au sfătuit fie să acord întreaga atenție școlii, fie să las teoria în pace și să intru cât mai repede în lumea reală. Cred că adevărul este undeva la mijloc.

Pentru experiență există voluntariat, oferte de stagii și joburi cu jumătate de normă. Dar nu aș sfătui pe nimeni să își ia un job full time, chiar dacă este exact pe domeniul pe care îl studiază și i-ar îmbogăți CV-ul pe loc. Un job cu normă întreagă oferă satisfacții mult mai rapide (salariul este doar una dintre ele) și poate părea mult mai important decât școala. Dar acest interval de 3-5 ani în care ai luxul de a studia și a aprofunda un anumit domeniu nu se va mai întoarce niciodată. Chiar dacă ți se va spune că cel mai ușor mod de a învăța este să “furi meserie”, te sfătuiesc să îți propui să nu fii meseriaș. Fii un profesionist. Mai târziu, se va cunoaște.

Am să dau mai departe leapșa spre Irina Șubredu și Ana Maria Doboș pentru că sunt tare curioasă ce sfaturi au pentru studenții din anul I.

Nu este absolut nici o neintelegere la mijloc: mie nu imi plac oamenii cu idei.

Stiti oamenii aia care înțeleg oarecum cu ce te ocupi, dar nu foarte bine, in schimb au mereu idei legate de ce ar trebui tu sa faci de fapt? Ca de exemplu, daca vinzi la tejghea la McDonalds, cel-cu-idei te opreste pe strada, te intreaba ce mai faci si iti taie raspunsul ca sa spuna ceva de genul “De ce nu faceti voi, la McDonalds, niste evenimente cu ponei ? Ar veni o multime de copii cu parintii!”

A se remarca aici în primul rând pronumele personal “voi”, conjugarea la persoana a doua a lui “faceți” sau, pentru cei cu adevărați maeștri în idei, mult mai parșivul “se face”, în expresii precum “de ce nu se face la voi?”. Niciodată persoana cu idei nu ar presupune că ar putea ea însăși să joace un rol în “a face”. Mereu este vorba despre altcineva care execută, niște spiriduși poate, mulți ștrumfi mici care pot ieși oricând la iveală din ascunzători secrete sau oricum, un detaliu neglijabil legat de partea de execuție. Importantă este ideea genială.

Ba știți ce? Îmi retrag și partea cu genială. Am să mă refer la ea ca “ideea”, pur și simplu, pentru că în general ideea omului cu idei este formulată în felul următor: “Am văzut eu în Germania / SUA / Londra / McDonalds’ul din Paris cum se fac acolo evenimente cu ponei, la voi de ce nu se face?” Nu este vorba atât de originalitatea ideii, cât de transferul unui know-how prețios, desigur, fără partea de de how.

În cazul meu, urmează partea din conversație în care trebuie să explic încă o dată cu ce mă ocup, faptul că din scopul vieții mele lipsesc cu desăvârșire poneii și că nu mi-am propus încă să mă ocup la ehmm… McDonalds de toate lucrurile de care nu se ocupă nimeni.

Iar aici este, invariabil, momentul în care primesc acea privire, privirea de “nu pot să cred că ești așa de încuiată” din partea omului cu idei. Pentru că omul cu idei nu reacționează bine la adversativul “dar”, expresie a resemnării și înfrângerii. Și nici nu contează care este cu adevărat rolul tău sau care sunt responsabilitățile tale sau direcțiile de carieră, pentru că a i le explica nu înseamnă decât că ești un tipicar și un îngust la minte. Nu meriți decât privirea-oftat de “te-a înfrânt sistemul”. Undeva, in subsidiar, exista si insinuarea ca toate ideile pe care le pui in practica acum sunt proaste dar, pentru ca nu esti dispus sa te ocupi de acea unica, nemaivazuta, nemaigandita idee, practic nu esti in stare de nimic.

Apoi urmează partea de insistență, condusă vajnic de locomotiva lui “hai, recunoaște, este o idee bună!”

Știți ce? Poate că este o idee bună. Poate că este o idee genială și eu sunt o încuiată și o tipicară. Dar, la urma urmei, este doar o idee. Iar o idee este un gând. Iar oamenii au aproximativ 50.000 de gânduri pe zi – probabilitatea ca unul dintre ele să fie bun este destul de mare.

Ar trebui totuși să mă luați în serios, pentru că profilul meu profesional, făcut ca la carte, mă desenează ca o persoană cu vreo 70% idei și 30% execuție. Dar tocmai pentru că sunt o persoană “a ideilor”, am înțeles că o idee de una singură nu valorează nimic.

Fă un plan, poartă cel puțin 5 certuri pentru ideea ta, dă cel puțin 20 de telefoane, treci cu demnitate peste cel puțin două refuzuri categorice, pierde-ți cel puțin un weekend lucrând la ea, ia serios în considerare posibilitatea să nu primești nici un bonus și nici o mângâiere pe creștet pentru ceea ce faci și atunci, de-abia atunci, dacă tu crezi în continuare că este o idee bună… te ascult.

Este o pasare ?
Nuuuuuu

Este un crocodil ?
Nuuuuuu

Este un subiect de bac la mate?
Nuuuuuu

Este o lege??????
Daaaaaaa

O lege de la profesori universitari , pentru profesori universitari. Bine, un act normativ , să nu mă împuşte prietenii jurişti – succes în rezolvarea ecuaţiilor.

Decembrie este sezonul cadourilor, februarie sezonul dragostei, iar iulie este sezonul în care proaspeţii absolvenţi de facultate se întreabă cum fac să se angajeze.

Este sezonul în care este fashionable, ca universitate, să ai un studiu-două, despre angajabilitatea studenţilor, iar jurnaliştii să ceară declaraţii despre cum pregătesc universităţile studenţii pentru piaţa muncii. Trebuie să argumentezi că specializările au “căutare pe piaţă”, eventual diploma obţinută ar fi bine să aibă legătură directă cu diverse denumiri de posturi din companii sau instituţii publice. Studenţii sunt chestionaţi dacă sunt sau nu încrezători în abilitatea lor de a se angaja imediat, în domeniu, iar dacă par prea optimişti sunt rapid întrebaţi la ce salarii se aşteaptă. Apar articole despre cât de mult se caută munca necalificată, se pune chiar sub semnul întrebării utilitatea unei diplome de studii superioare în zilele noastre. În febra evaluării “pe model occidental” a universităţilor sunt ceruţi indicatori clari, din care să reiasă cât de marketabile sunt abilităţile studenţilor formaţi.

Ştiind acum cât de important este să ai numai specializări trendy, citesc Times Higher Education şi sunt efectiv oripilată de ce scrie acolo. Iată: “The purpose of higher education needs to be more than preparing students for jobs if we are to avoid a future where “people know their place and stay there,” according to an outgoing vice-chancellor.”

Trebuie să clipesc mai puternic şi să dau un refresh la articol pentru că, permiteţi-mi să subliniez, acolo scrie că a-ţi pregăti oameni strict pentru piaţa muncii prezintă riscul de a crea o societate în care fiecare îşi ştie locul şi tinde să rămână acolo.

De fapt, dacă tot m-a pus articolul ăsta pe gânduri, s-ar putea să mai găsesc câteva probleme în a “forma specialişti pentru piaţa muncii”. Majoritatea absolvenţilor de acum (mă gândesc cel puţin la comunicare, IT, administrarea afacerilor, pedagogie) vor lucra probabil în domenii care nici nu există încă. Îmi pare rău că nu găsesc un articol care m-a impresionat anul trecut – tot în sezonul absolvirilor – un sondaj de opinie printre absolvenţii americani arăta faptul că ei speră mai degrabă să îşi inventeze singuri cariere originale decât să se angajeze pe posturi “clasice”. Mai mult, în State cursurile de antreprenoriat au devenit la fel de populare ca târgurile de joburi.

Nu mi se pare pardonabil de nici un fel să împotmoleşti studenţii într-o mlaştină pur teoretică de concepte, norme, proceduri etc.; dimpotrivă, cred că marca unui pedagog nepriceput este incapacitatea de a le arăta celor din amfiteatre cât de importante vor fi acele cunoştinţe pentru însăşi fibra profesiei pe care o vor urma. Sunt convinsă că există şi cazuri în care, oricât de talentat ar fi profesorul, o materie poate fi pur şi simplu inutilă şi menţinută din inerţie. Nu vreau să le iau apărarea. Vreau doar să subliniez cât de puternică este frenezia de la noi legată de angajabilitate şi cât de tare am căzut exact în extrema opusă a discuţiilor despre ce rol ar avea universitatea în societate.

Este adevărat, pentru ca studenţii să aleagă calea necunoscutului, ar fi fost nevoie ca universitatea să îi înveţe să poată vedea o situaţie pe de-a-ntregul, să îşi folosească imaginaţia pentru a şi-o închipui mai bună şi apoi să-şi pună la bătaie cunoştinţele şi abilităţile pentru a apropia realitatea de imaginaţie. Poate că aceasta este adevărata provocare a unei universităţi în faţa unui tânăr şi mai puţin faptul că formează avocaţi când statisticile de la agenţia de ocupare a forţei de muncă arată atât de clar că se cer croitoresele.

Şi poate că şi societatea ar trebui să îi întâmpine pe absolvenţi altfel decât în spiritul fricii şi al nesiguranţei. Ştiţi, a fost o vreme când un absolvent nu avea nici o problemă în a se angaja după ce a terminat o facultate; fiecare era repartizat de stat într-un post foarte precis, cu o fişă a postului foarte bine conturată, într-o locaţie prestabilită. Desigur, nimeni nu era întrebat dacă asta îşi dorea să facă sau nu.

Am putea deci să facem minimul exerciţiu de recunoştinţă pentru faptul că lucrurile nu mai stau aşa, să îi întrebăm pe absolvenţi ce îşi doresc să devină şi să le urăm, neironic, succes.

daca aveam vreo indoiala ca voi sti exact momentul in care trec dinspre tinerete spre ehmmm… sa nu-i spunem pe nume, acum mi s-a risipit orice nelamurire.

este atunci cand nu mai intorc capul dupa claxoane, dar ma uit sa vad daca nu cumva eu sunt persoana careia tocmai i s-a spus “sarumana”

Ştiu eu ca e un pic ruşinos să fii emoţionat astăzi la marea nuntă, dar nu mă pot abţine să nu comentez.

Mă simt de parcă aş fi văzut o Revoluţie în direct. Pentru că, sincer, mi se pare o revoluţie faptul că lumea se poate opri din mers timp de o zi ca să mai creadă în nuntă de prinţi şi prinţese. Şi tot o revoluţie mi se pare faptul că într-un moment în care avem impresia că nimic nu este mai de preţ într-o societate decât democraţia, acasa.ro /1-milion” title=” acasa.ro /1-milion” title=” acasa.ro /1-milion” title=”1 milion”>1 milion “>1 milion “>1 milion de oameni îşi arată, fără să fie constrânşi, loialitatea şi respectul faţă de nişte oameni pe care nu i-au ales defel.

Poate că oximoronul o fi fost el inventat la noi de Eminescu, cu a lui suferinţă dureros de dulce, dar acum, pentru că lucrurile s-au schimbat şi oximoronul trebuia să poarte un nume , a decis să se cheme Cosmo travel . Care ne invită la…

Primul:

Agenţia de turism îmi trimite prin email lecţii de viaţă: “Femeia este lucrarea de diplomă a lui Dumnezeu la examenul de estetică.”
Şi, spre meritul lor, nu încearcă să-mi vândă nici o vacanţă.

Al doilea:

Discuţie între două studente, în faţa universităţii: “şi acolo era o căldură de 40 de grade , numai că la ei nu se măsoară aşa, cum să zic, nu era căldură din aia care se lipeşte de suflet.”
Păi nu, pentru că aia nu se măsoară în grade Celsius .

Şi un bonus: Weblog s-a gândit să-şi categorizeze utilizatorii şi pe mine m-au trecut la “începători”. Aş putea să mă supăr, dar prefer să profit de ocazie să mă simt tânără şi cutezătoare.

Plecând de la un celebru articol, Is Google Making Us Stupid, voiam să scriu despre felul în care tind ochii să îmi alunece pe pagină atunci când citesc pe Kindle şi simt nevoia să ajung direct la paragraful în care “se întâmplă ceva”. Şi să mă întreb dacă nu se schimbă inclusiv modul în care căutăm informaţia nu tehnic (cu search), ci felul în care distilăm informaţia din întreg conţinutul. Dar pentru că nu sunt un cititor tipic, şi nici nu pot face trimitere spre studii complicate pe această temă, intenţia mea s-a transformat în altceva. Şi a ieşit Internetul şi informaţia: trei scenarii de viitor, de pe Business Cover.