maddish

subliniez: fara nici o legatura cu prietenul mai jos mentionat.

Candva, am asteptat mai multi oameni sa ajunga in Bruxelles cu autocarul. Dupa cateva ore de intarziere, au sunat sa spuna au facut, undeva – nu se stie unde – o stanga sau o dreapta gresita si ca si-au dat seama de asta cand au vazut ca sunt pe cale sa intre in Amsterdam.

Am momente cand ma uit in jurul meu şi-i zic, nu lui Toto, ci oglinzii din capul meu: “I’ve a feeling we’re not in Kansas any more”

pentru că nu am mai scris demult şi, în loc să mi se depună frumos în cap, toate chestiile pe care voiam să le scriu mi s-au făcut ghem, am să le scriu dezordonat jos:

• am intrat în 2010 pe 8 ianuarie pe la nouă seara, când m-am trezit deodată în starea de spirit entuziastă şi veselă şi plină de speranţe fără de care nu pot să trec într-un an nou;
• mi se pare foarte amzunat (da, ştiu, numai mie mi s-ar părea FOARTE amuzant) Concertul de Anul Nou de la Viena şi sumele exorbitante care se plătesc pentru el; dar îl înţeleg foarte bine. E semnul că totul este la locul lui. Dacă avem în continuare timp de un pic de Strauss, dacă putem să batem din palme pe Radetzky, înseamnă că lucrurile sunt aşa cum le ştim chiar dacă poate părea altfel şi că putem, liniştiţi, să luăm totul de la capăt;
• după atâţia ani, Belgia încă poate să mă surprindă; în mijlocul pasajului dintre metrou şi gara centrală, un stopper pentru podele ude pe care era înfiptă o hârtie cu un smiley şi cu un Bonne Annee scris cu mână de copil şi o cutie de bănuţi lângă, nici un semn de altă prezenţă umană. Şi cutia era plină.
• îi doresc bun-venit pe lume nepoţelului meu Matei-Ştefan, spre care nu am nici un link, nici o poză, nici măcar o descriere coerentă, faceţi un efort de imaginaţie şi vizualizaţi o minune;
• fac parte din acei 0,00001% români care NU au văzut Avatar
• renunţ foarte greu la lucrurile care nu mi se mai potrivesc, fie din speranţa că va veni o zi în care mi se vor potrivi din nou, fie din nostalgie; deocamdată, am început cu hainele
• în plină criză economică, soldurile din Belgia rămân aceeaşi scenă delicioasă punctată de bărbaţi cu multe-multe sacoşe în mână şi două geci pe braţ, stând pierduţi şi nemişcaţi într-un colţ al magazinelor în care forfotesc de femei; şi, simultan, probă practică de nesimţire.

cam atât am putut descâlci.

Eu catre un prieten:

- Si? Ne vedem diseara?
- Nu stiu daca am sa pot.
- De ce?
- Am de scris o carte pana maine.

Tocmai am aflat că există un Centru de Copiere Pim deschis 24/24. Mi-am scos pixul imaginar şi am scris repede informaţia la capitolul imaginar “Motive pentru care mă bucur că trăiesc în România”.

Asta înseamnă că în România mea cea “mereu surprinzătoare”, copiile xerox sunt la acelaşi grad de urgenţă ca durerile de măsea, pofta de shaorma şi pana de cauciuc.

Există locuri în care nici măcar foame nu ai dreptul să ţi se facă foame noaptea pentru că… ghinion, angajaţii se respectă şi nu muncesc noaptea. Iar noi…

Nu-mi este greu să îmi închipui imperativul unui xerox sau a unei listări; şi eu mi-am printat teza de licenţă cu două minute înainte să mă prezint în faţa comisiei. Dar faptul că există un serviciu non-stop pentru proiecte urgente şi termene limite amânate ca trezitul din somn îmi arată cât de balcanici suntem. Câtă elascitate îi împrumutăm timpului, câtă nonşalanţă investim în ignorarea iminentului şi cât de condiţional-optativ ni se pare verbul “a trebui”.

Iar în tot acest balcanism, acum când ştiu că pot lista ceva la ora trei noaptea, mă recunosc perfect integrată.

Reacționez foarte foarte bine la schimbare.

De când s-a mutat blogul pe această platformă încerc să îl fac să arate exact la fel cu cel dinainte.

Un prieten îmi spune că adevărații bătrâni se cunosc nu după hiturile “de pe vremea lor” pe care le fredonează (We are the world și Coco Jambo sunt, de exemplu, hituri ale vârstei și nu ale gustului), ci după melodiile obscure și cu un succes mediocru pe care le încă le mai țin minte, portativ cu portativ (cum ar fi melodia aceasta).

La fel, cred că și adevărații inerți nu se măsoară după intensitatea tânjirii spre ceea ce a fost, ci după cât de rău era locul acela în care doresc cu atât de multă disperare să se întoarcă.

• pe birou, un pachet de servetele gol si cateva servetele mototolite, presărate ca fulgii de nea mutanţi
• o durere de cap politicoasă, preocupată să nu inoportuneze, să nu
  zăbovească peste un timp social-acceptabil, să nu o audă vecinii
• ochelarii, inutili, fără filtre împotriva usturimii
• imprimeurile cu împletitură ale unui pulover, rămase în aminterea obrajilor
• o cutie cu suc de portocale, biscuiţi delicioşi şi o cană cu cafea, făcute mie însămi cadou ca să-mi treacă supărarea de a fi
  fost supărată

Sunt o ascultătoare îngrozitoare.

Îmi lipseşte, în primul rând, talentul esenţial de a tăcea.

Apoi, când sunt contrazisă, mă simt atacată. Când sunt iubită, mă simt neînţeleasă. Când sunt înconjurată de tăcere, intru în panică. Când cineva încearcă să mi se confeseze, găsesc o modalitate să interpretez vorbele ca fiind despre mine.

Dar cel mai superlativ-relativ îngrozitoare sunt atunci când oamenii din jurul meu sunt răniţi. Atunci când îi doare foarte tare şi se simt atacaţi, neînţeleşi, nedreptăţiţi, nevaloroşi, neiubiţi şi ar vrea să-mi spună şi mie cât de urâtă este viaţa, fix atunci, nu pot decât să le vorbesc şi să le zic lucruri pe care nu vor să le audă: cât sunt de minunaţi, de talentaţi, de iubiţi, de luminoşi, de calzi. Îmi vine să le fac liste nesfârşite cu bumbişori şi argumente pentru care sunt cel mai frumos cadou pentru noi, pământenii; să le vorbesc despre ce frumoşi sunt când sunt fericiţi, ce interesante ies toate lucrurile pe care le fac cu suflet, ce suflete înfricoşate sunt oamenii care îi resping.Este ca şi cum i-aş privi din altă parte, de unde toată zbaterea şi suferinţa nu are nici un sens.

De obicei, nu reuşesc să ajung nici măcar până la bumbişorul numărul trei. E normal. Oamenii nu voiau decât să fie ascultaţi.

Şi atunci, nu-mi rămâne decât să-mi întind pe faţă un zâmbesc nedumerit şi să privesc, stupefiată, cum cele mai luminoase lumini se cred nişte pete de murdărie. "Blegi", cum ar zice o prietenă de-a mea care are întotdeauna dreptate.

Mai puţin când sunt tristă şi vine la mine şi îmi zice că sunt bleguţă.