maddish

M-am trezit ieri cu prima mea durere de spate. Ceea ce este ca şi cum aş spune că “m-am trezit ieri bătrână”.

După ce mi-a trecut descumpănirea celor câteva secunde în care nu realizam ce mi se întâmplă, am fost foarte inspirată să-mi aduc aminte din filme cum se procedează: palmele se aşează pe şolduri, dar nu “stil ţaţă”, ci îndreptate mai degrabă spre spate, de-o parte şi de alta. Nu ajută cu nimic, dar este ca şi cum nu aş ridica degetul mic în aer în timp ce sorb ceaiul dintr-o ceşcuţă de porţelan.

M-am ridicat şi am privit la o împărţire a lumii pe care nu o mai văzusem niciodată. Lucrurile din jurul meu făceau deodată parte din două categorii: cele pe care merită să le ridic de unde sunt ele şi cele pe care prefer să le las acolo.

Am încercat o părere de masaj, nimic. Am încercat să stau cu spatele drept ca un buddhist conştiincios, nimic. Era clar, trebuia să caut pe Google, dar nici măcar Google nu poate vindeca durereade spate.

Am luat serios în considerare faptul că nu o să-mi mai treacă niciodată şi că… gata, asta a fost. Mi-am trecut în revistă nebuniile tinereţii, am încercat să fac un bilanţ obiectiv şi să îmi dau seama dacă am tăcut prea mult, am evitat prea mult, am pierdut prea multe ocazii. A trebuit să îmi înfrâng tendinţele de a mă duce la oameni pe stradă să le spun să nu stea jos pe piatră, pentru că o să regrete într-o zi.

Ziua mi-am petrecut-o purtându-mi spatele de colo colo, de parcă ar fi fost o mobilă scârţâindă.

Azi dimineaţă m-am trezit sprintenă şi am răsuflat uşurată. Este ok. Nu s-a întâmplat nimic iremediabil. Am deschis site-urile pe care îmi citesc ştirile, am ignorat orice pagină cu sfaturi de sănătate şi m-am aventurat direct spre linkul cu drăgălaşul de Prinţ William în Africa de Sud.

Şi atunci mi-am dat seama. Între timp, Prinţul William chelise şi nu mai era deloc frumos.

Le Monde scrie astăzi că “AC/DC doit payer la “schpaga”, et la Roumanie a “honte”. Neologism pentru Europa via România.

La noi, românii învaţă şi ei ceva nou, sau – cel puţin – îşi reamintesc expresia “chemare la dezordine”. Frumoase cuvinte. Iz idilic şi democratic. Via Iliescu, desigur.

şi felul în care îi laşi pe oameni să fie cine sunt ei

Discuţie minunată astăzi despre pixuri. Oana zice că pixul meu cu albinuţă are un parfum anume. Eu hotărăsc să mâzgâlesc o hârtie şi să o apropii de nas şi, când mi se desprinde mirosul, zic: “miroase a pix”.

Oana insistă că nu-i adevărat şi îmi dă un pix office să-mi auto-demonstrez că este adevărat. Mâzgâlesc şi a doua hârtie, pentru a nu se amesteca parfumurile şi miros. Într-adevăr, nu mirosea a pix. De atunci (de dimineaţă), încerc pixuri în continuu. Nici unul nu miroase a pix, pix de ăla care, în vremurile bune, “curgea” şi lăsa purceluşi albaştri pe degete şi caiete.

Concluzie. Nici pixurile nu mai sunt ca altă dată, dom’le. Vă spun eu: le tratează cu E-uri.

Dintre toate prejudecăţile mele, cel mai mult ţin la felul în care judec oamenii după cum merg prin ploaie.

Sunt cei care aleargă cuprinşi de panică, deşi au fost deja prinşi de ropote, iar ploaia nu le-a cruţat, din primul minut, nici un petec de uscăciune pe haine; am impresia că se luptă prea mult cu inevitabilul, ca şi cum ar încerca să oprească vântul umflându-şi obrajii şi suflând mai puternic contra lui.

La polul opus, sunt cei fără umbrelă, cu hainele deja lipite de piele, cu papuci în care le intră apa şi care păşesc resemnat, cu verva unuia care s-ar duce să plătească multe impozite la trezorerie. Ei sunt victimele, cei cărora BINEÎNŢELES că li s-a întâmplat să plouă peste ei.

Sunt cei care îşi desfac o umbrelă perfect acoperitoare deasupra capului şi îşi continuă ziua în ritmul pe care l-au prevăzut în agenda mentală. Ei sunt normalii, care au sau vor avea maşină şi apartament cumpărat în rate acceptabile şi listă de cumpărături când intră în supermarket.

Mai sunt fetele cu tricouri albe şi fără sutien, dar neapărat dansatoare şi doar în videoclipuri. Despre ele cred că sunt ceea ce par.

Şi mai am norocul să cunosc vreo câţiva din categoria “plouă, să cântăm deci”, dar sunt rari deşi mi-aş dori să fie toţi undeva la un loc, într-o singură ţară, să-i pot găsi uşor.

Aşa că atunci când am să te întâlnesc n-am să te întreb ce zodie eşti (ca la români), nici ce grupă de sânge ai (ca la japonezi), nici ce meserie au părinţii tăi (ca la vecine), ci doar cum mergi prin ploaie.

Cu decizia de tăiere a 25% din salariu pot trăi. Decizia am înţeles-o, chiar dacă nu îmi covine.

În schimb, nu pot trăi liniştită cu imensul oftat de uşurare, admiraţie pentru curaj, exclamaţia de satisfacţie a lui “în sfârşit, şi-au luat-o!” de parcă tocmai s-ar fi trântit precis o paletă asupra unei muşte care bâzâia fără încetare de 21 de ani încoace. Ministrul finaţelor: “Nu e drept ca cei din privat să plătească huzurul de la stat“. Tot în Gândul, editorialul lui Victor Rotaru: România “poate încuraja munca sau poate subvenţiona lenea.” Să ne înţelegem, eu sunt partea de “huzureală” şi “lene”. În editorialul Ioanei Lupea, angajaţii statului sunt introduşi în categoria “asistaţi social”. Ok. Asistată social. Aş fi vrut să o ştiu dinainte, trăiam mai relaxată. Şi în sfârşit, Dinu Patriciu, preferatul meu, de la care tocmai învăţasem nişte lecţii foarte valoroase de antreprenoriat (cum să faci cu greu un milion de euro într-un an de zile), care se citează pe larg pe sine însuşi în Adevărul şi care încadrează bugetarii undeva între “cohorte de nepoţi flămânzi” şi “fantome ridicole”.

Ştiu, sunt melodramatică. Nimeni n-are de fapt nimic cu mine, ci doar cu entitatea asta abstractă numită “bugetari”, un organism viu colectivist cam ca Borgii din Star Trek. Lupta nu este împotriva bugetarului, ci a bugetarilor.

De fapt, nici nu prea am dreptul să mă revolt eu la demonizarea asta a bugetarilor. Cine nu s-a enervat, la un moment dat, pe bugetarii ăştia? Cine nu a fost plimbat de colo-colo cu o hârtie? Cine nu s-a ciocnit de o faţă acră la un ghişeu unde trebuia să plătească vreo câteva milioane pentru stat? Mă înscriu şi eu, deci, în rândul celor care au o problemă cu ei.

Dar să mai zic ceva ce toată lumea pare să fi uitat. Statul este acel contract între oameni prin care sunt încredinţate serviciile esenţiale unei societăţi unei entităţi mai mari şi mai abstracte. O parte din libertatea individului, inclusiv a alegerii, este delegată către acest construct al societăţii moderne, cu condiţia ca statul să ofere în schimb securitate şi siguranţă în faţa ameninţărilor externe sau interne şi o serie de servicii de bază, pe care toată lumea le recunoaşte ca fiind la fel de necesare colectivităţii precum apa şi mâncarea individului: educaţie, ordine, infrastructură, sănătate, justiţie etc.

“Bugetarii” sunt, în mare parte, acei oameni care, individual, ţin în palme câte o bucăţică din aceste servicii esenţiale ale unei societăţi. Ei sunt învăţători, doctori, poliţişti, pompieri, procurori, asistente, profesori etc. Câte bucăţele din viaţa unei persoane nu au fost ţinute, într-un moment sau altul, în palmele unui “bugetar”? Chiar ne convine să încredinţăm cea mai importantă parte a vieţii copiilor noştri pe mâna unor oameni care de-abia îşi permit să plătească o chirie sau o rată la apartament? Chiar insistăm să nu le lăsăm medicilor buni nici o altă şansă de supravieţuire decât cea de a pleca în străinătate?

Şi mai este şi cazul meu şi al colegilor mei tineri, care au rămas să lucreze “la stat”. Nu o facem nici din lene, nici din huzureală, nici cu scopul de a fi plătiţi cu sume fabuloase pentru a juca Solitaire pe laptop; am rămas să lucrăm într-o universitate în care dăm în fiecare zi nas în nas cu oameni ale căror caractere, pasiuni şi atitudini faţă de viaţă se formează chiar sub ochii noştri; am rămas pentru că nimic nu se poate compara cu bucuria de a fi martor şi de a facilita această creştere. Când am ales asta, majoritatea am fost conştienţi că plătim un preţ şi ne-am făcut meseria împăcaţi.

Tot împăcată am primit şi vestea reducerii salariilor cu încă 25% (nu uitaţi că ni s-au mai redus o dată, tot anul acesta). Este un moment greu, alternativa ar fi avut un impact mult mai mare şi mai greu asupra oamenilor. Trebuie să te asiguri că se taie 25% de la toată lumea, pentru că altfel se va tăia din nou tot de la cei care câştigă cel mai puţin. Ţara este în impas şi, dacă ar fi fost afectat mediul privat, am fi intrat probabil în colaps.

Înţeleg, înghit, vedem ce se întâmplă mai departe. Dar, vă rog, daţi bucuria mai încet. Este foarte umilitor. Mulţumesc.

de dimineaţă, poezia de pe blogul Irinei m-a aruncat într-un fel de stare de spirit poetică în combinaţie cu stare de spirit de marţi, aşa că am să dau un foarte creativ copy-paste poeziei pe care o simt cea mai “a mea” de acum:

Warning

When I am an old woman I shall wear purple
With a red hat which doesn’t go, and doesn’t suit me.
And I shall spend my pension on brandy and summer gloves
And satin sandals, and say we’ve no money for butter.
I shall sit down on the pavement when I’m tired
And gobble up samples in shops and press alarm bells
And run my stick along the public railings
And make up for the sobriety of my youth.
I shall go out in my slippers in the rain
And pick flowers in other people’s gardens
And learn to spit.

You can wear terrible shirts and grow more fat
And eat three pounds of sausages at a go
Or only bread and pickle for a week
And hoard pens and pencils and beermats and things in boxes.

But now we must have clothes that keep us dry
And pay our rent and not swear in the street
And set a good example for the children.
We must have friends to dinner and read the papers.

But maybe I ought to practice a little now?
So people who know me are not too shocked and surprised
When suddenly I am old, and start to wear purple.

Jenny Joseph

iar ieri am găsit melodia aceasta minunată

pe blogul cu nume schimbător al irenei

ştiu că este ceva foarte “girlie”, dar mă panichez foarte tare atunci când mi se termină şamponul înainte de balsam sau balsamul înainte de şampon. mi se pare un dezastru de neimaginat şi stau stresată până la viitoare achiziţie sau, mai rău, arunc sticla “supravieţuitoare” la gunoi cu un gest rapid şi hotărât, ca să nu am timp să mă simt vinovată. (ştiţi voi, pentru că eu arunc la gunoi produse cosmetice, iar copiii din Africa mor de foame)

motivul anxietăţii ăsteia este un fel de convingere, care trebuie să se fi lipit de mine o dată cu ideea că cine calcă pe un canal cu număr impar de găuri are ghinion atâtea zile câte găuri… o convingere bine înrădăcinată deci că şamponul elseve nu se poate înţelege cu balsamul schauma; nici garnierul cu head’n’shoulders, nici ce-a mai rămas cu ce-a mai rămas. îmi este mereu frică să iau şampon şi balsam de firme diferite, pentru că am impresia că chimicalele alea încep să se certe în capul meu, să vorbească în limbi diferite, să nu se înţeleagă, să nu se coordoneze şi, desigur, singura pierzătoare să fiu eu.

aşa că înghit conştiincioasă reclamele şi citesc cu multă credulitate “rezultate optime atunci când folosiţi produse de hidratare din aceeaşi gamă” şi am grijă să nu ţin niciodată cu două tabere deodată.

şi să ştiţi, acuma cât scriam, mi-am dat seama că tare deşteaptă aş mai fi dacă aş proceda la fel şi în alte compartimente ale vieţii mele

Profesorul Sorin-Dorin Baciu se ocupă, în primul semestru, de predarea cursurilor Geolo­gie struc­turală şi cartare geo­log­ică la Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, iar în al doilea semestru, anul acesta, se ocupă cu escaladarea Everestului.

De aceea, probabil că veţi mai auzi de el.

Astăzi auziţi de el pentru că m-a emoţionat următoarea lui declaraţie la poalele muntelui Himalaya, în faţa vârfului de 8850 de metri şi a unui traseu de 70 de zile.

What is your biggest chal­lenge on this Ever­est expe­di­tion?

I am my biggest chal­lenge. The moun­tain is not a chal­lenge. I look at the moun­tain as a geol­o­gist. I am afraid of myself and I am wor­ried that I can­not climb it, that I am not men­tally strong enough, or that I am not healthy enough. I don’t want to dis­ap­point my friends and that puts a bit of pres­sure on me.

datorită faptului că sunt înconjurată, cam peste tot, de colegi şi prieteni care au, urmează să aibă sau vor copii, particip de multe conversaţii legate de copii. copiii sunt o sursă inepuizabilă de mirări: învaţă noi feluri de a se juca, au cele mai surprinzătoare moduri de a-şi dezvălui personalitatea, dau replici imposibil de anticipat, se îmbolnăvesc rupându-le sufletul celor din jur şi, din când în când, afişează nişte mutriţe de-ţi vine să-i desenezi pe loc şi să-i faci personaje de desene animate.

de multe ori, în timpul vreunei conversaţii, îmi iau suficient aer în piept cât să intervin şi eu în discuţie şi să zic “da, şi pisicul meu…”. dar apoi îmi aud replica în gând şi iau decizia că mai bine nu